Viaţa este ca o călătorie cu trenul. Urcăm şi coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele staţii şi tristeţe adâncă la altele. Atunci când ne naştem şi urcăm în tren, întâlnim oameni despre care credem, că ne vor însoţi pe tot parcursul călătoriei noastre: părinţii noştri.
Din păcate, adevărul este altfel. Ei coboară la o staţie şi ne lasă pe noi fără dragostea şi ataşamentul lor, fără prietenia şi compania lor.
E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupă un rol important în călătoria noastră. Aceștea sunt fraţii noştri, prietenii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim.
Unele dintre aceste persoane care urcă în tren, privesc călătoria ca o plimbare scurtă. Alţii găsesc numai tristeţe pe parcursul călătoriei. Şi mai există şi alţii în tren, care sunt permanent prezenţi şi gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.
Unii lasă în urmă lor când coboară un dor veşnic… Unii urcă şi coboară, şi noi abia i-am observat.
Ne miră faptul că unii pasageri, pe care îi iubim cel mai mult, se mută în alt vagon şi ne lasă singuri în această etapă a călătoriei noastre. Bineînţeles noi nu ne lăsăm opriţi şi ne străduim să-i găsim şi să ne înghesuim să trecem şi să ne mutăm. Din păcate, uneori nu ne putem aşeza lângă ei, deoarece locul de lângă ei este deja ocupat.
Nu face nimic, aşa este călătoria: plină de provocări, vise, fantezii, speranţe şi despărţiri… ….dar fără întoarcere. Deci, trebuie să facem călătoria în felul cel mai bun posibil.
Să încercăm să ieşim la capăt cu cei care călătoresc împreună cu noi, şi să căutăm ceea ce este mai bun în fiecare dintre ei…
Să ne aducem aminte, că în oricare etapă a călătoriei poate există un tovarăş de-al nostru care să ezite şi care probabil are nevoie de înţelegerea noastră. Şi noi vom şovăi des şi va exista cineva care să ne înţeleagă. Misterul cel mare al călătoriei este că nu ştim când vom cobora definitiv din tren şi nici când vor cobora cei ce călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi.
Cred că o să fiu cuprins de duioşie atunci când cobor definitiv din tren… Da, cred acest lucru.
Despărţirea de câţiva prieteni pe care i-am întâlnit în timpul călătoriei, va fi dureroasă. Va fi întristător să-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranţa că odată şi odată va veni gara centrală, şi am senzaţia, că am să-i văd sosind, cu bagaje pe care încă nu le-au avut atunci când au urcat în tren.
Ceea ce mă va face fericit este gândul că şi eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor şi în creşterea valorii acestora.
Dragi prieteni, noi să ne străduim să avem o călătorie bună şi că la sfârşit să putem spune că a meritat osteneală. Să încercăm să lăsăm după noi, când coboram, un loc gol care lasă dor şi amintiri frumoase la cei care călătoresc mai departe
Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Călătorie plăcută !
